Friday, December 28, 2007

Prima luna

Primele 2 saptamani au fost de vis! S-a dormit bine, s-a mancat la 3-4 ore, nu s-a plans prea mult....sa-ti tot doresti sa fii mamica.

La sfarsitul acestor 2 saptamani ne-am internat amandoua in spital pt a scapa de cele doua cefalhematoame parietale cu cara Mara se nascuse. Zilele petrecute acolo au fost cel mai mare cosmar posibil. Am vazut-o chinuita, am plans cu ea, am dormit pe apucate si am mancat cand imi aduceam aminte. Acolo a inceput depresia postanatala ( pe care, intre noi fie vorba, nu am recunoscut decat f greu ca am avut-o). Cand ne-am intors acasa am simtit ca am renascut si am inceput sa iau totul de la capat, bucuroasa fiind ca totul s-a terminat cu bine.

La prima aniversare, la 1 luna de viata, Mara mi-a facut cel mai frumos cadou: mi-a zambit constient. Numai o mama stie ce sentiment am trait: nu era ceva mai frumos si mai inaltator in acel moment. Surasul ei a fost divin si m-a facut sa uit de toata nebunia de pana atunci.

Prima intalnire

Inconvenientul cezarienei ( in afara de durerile de dupa si de faptul ca practic ti s-a facut un “buzunar” in burta si te simti precum un cangur) este ca urmatoarele 24 de ore de la interventie le petreci la terapie intensiva. Eu, “norocoasa” din fire, am nimerit una dintre acele zile in care NU mai era loc la TI, asa ca am fost “cazata” intr-un salon de langa sala de nasteri. La inceput a fost bine, anestezia nu trecuse, eu eram vesela si asteptam sa treaca ziua sa imi vad odorul. In timp ce meditam linistita la ale mele, apare consortul, emotionat pana la lacrimi ca-si vazuse mostenitoarea, ma pupa, ma felicita, imi povesteste despre “fi-sa” (deja era a numai a lui ), imi arata prima poza a tinerei domnite si….apoi….imi reaminteste ca nu aveam nimic cumparat pt copil, adica nu aveam patut, carut, scoica de masina, cadita de baie, cosmetice, scutece…NIMIC. Si asta pt ca ele urmau sa fie cumparate inainte de a se naste Mara, adica undeva pe data de 20 iulie….si cum ea se nascuse pe 13…..Ne-am facut scurt planul de bataie, i-am spus ce si unde gaseste ( lista era minutios facuta de vreo 2 saptamani, cu toate detaliile gen magazine, prêt, culoare, marca etc) si l-am trimis la cumparaturi. Singura mea mentiune a fost ca patutul, desi e fetita, sa nu fie ROZ. Zis si facut. Eu am ramas cu gandurile mele, el a plecat la cumparaturi.

Noaptea a venit incet si sigur, anestezia se dusese demult, eu rezistam eroic la dureri, cerand f. rar cate un calmant. Exact cand eram pe punctual de a adormi, ma trezesc inconjurata de urlete si vaiete, de credeam ca se prabuseste spitalul peste mine. ……incepuse “pelerinajul” prin sala de nasteri, iar urletele erau de toate culorile, pe toate tonalitatile. Atipeam cate 10 minute la cateva ore bune. Intre timp sotul imi spusese ca a luat tot ce era pe lista si imi trimite si o poza cu patutul…era ROZ…..saracul de el cautase alta culoare, gasise, dar cand sa ia cutia, a ales din greseala alta, iar Mara s-a ales cu patut roz. Era prea tarziu sa mai fac ceva sau sa ma supar. La ora aceea nu-mi doream decat putina liniste, 2 ore de somn si sa o vad pe Mara. Si-am adormit.

M-am trezit cand infirmiera venise sa ma anunte ca mergem la rezerva. M-am “aranjat” si am plecat spre marea intalnire. Prima oara am vazut-o prin geam, sotul explicandu-mi care dintre copii este ea: “cea care plange”…..oooo, si ce plangea…..asistenta a luat-o in brate mi-a aratat-o si apoi mi-a adus-o la rezerva. Era o mogaldeata de om, cu parul valvoi, cu ochii migdalati si boticul tuguiat. Se uita curios la mine si eu la fel la ea. Am luat-o in brate si am ramasa asa minute in sir, studiindu-ne. Atunci am simtit ca fara ea lumea mea nu mai are nici un sens si ca traiesc pt ca ea traieste.

Thursday, December 27, 2007

Nasterea

Nasterea EI, ca de altfel toata povestea venirii ei pe lume, a fost cu cantec. Eram programata la cezariana ( din cauze medicale) pe 26 iulie 2007. Si noi ( eu si taica-su) si doctorita speram sa stea cuminte in burtica pana la data respectiva si sa nu ne trezim cu EA peste noapte. Terminasem de renovat dormitorul ( unde urma sa convietuim toti 3) si ne pregateam incet de marea intalnire. Apucasem sa punem mobila, sa facem cat de cat curat. Nu cumparasem nimic, nici patut, nici carut. Aveam doar cateva haine, primite si alea. Totul urma sa fie cumparat si aranjat in cateva zile. Pe 13 iulie aveam programat ultimul control si verdictul final: asteptam pana pe 26 sau facem cezariana mai devreme. In noaptea de dinaintea controlului avusesem contractii, fapt pt care nu m-am putut odihni deoarece in pauzele dintre contractii tanara domnita juca tontoroiul in burta, nelasandu-ma sa dorm si reamintindu-mi clipa de clipa ca este acolo. A venit si dimineata si i-am destainuit sotului meu, pe care il pusesem in tema de cateva zile, ca iar am avut contractii si ca nu cred ca mai e mult si nasc. El, stiindu-ma o mare “anormala” si o adevarata creatoare de evenimente neasteptate ( le putem zice “surprize-surprize”), imi spuse dulce ca daca e ceva sa-l anunt. A plecat linistit la servici. M-am asezat la calculator, am citit ultimele stiri de pe forumul de gravide pe care ma inscrisesem si apoi am decis sa ma intind putin in pat deoarece contractile nu-mi dadeau pace. In incercarea mea de a ma convinge ca nu sunt contractii de inceput de travaliu imi sun prietena de suflet si mama si le povestesc ce si cum. Amandoua ma indruma sa-mi sun doctorita. Eu, ca o doamna ce sunt, astept sa se faca o ora convenabila pt a suna pe cineva pe mobilul personal, si pe la 9.30 imi iau inima- dinti si sun. Dr, cum ma aude imi si da indicatiile de rigoare: fa-ti bagajul si hai la spital…..”Ok, zic eu in sinea mea, cred ca e doar un control, ca vrea sa se asigure ca totul e ok, ca doar nu am cum sa nasc acum. Suntem abia in 13. Mai e pana pe 26.” Si tot gandind asta, imi sun consortul si ii zic in gluma cum ca tre’ sa mergem la spital ca sa nu nasc acasa. Eu nu eram convinsa ca atunci va veni pe lume EA, ci luam totul ca o gluma, nerealizand ca eram atat de aproape. Am plecat la spital, contractiile erau din ce in ce mai dese si mai dureroase, eu urlam, iar sotul meu, pt prima data in viata lui, conducea atent si regulamentar. Imi venea sa-l strang de gat de durere si sa ma urc la volan (daca as fi incaput)in speranta ca voi ajunge mai repede la spital. Intr-un sfarsit am ajuns, am trecut prin cateva “maini” si apoi mi s-a spus : “hai la sala”. Si m-am conformat, cuminte ca un copil, fara sa realizez un minut ca merg la sala de nasteri. Era 11.30 dimineata iar eu mergeam “ la sala”. Acolo a venit dr mea, mi-a facut controlul de rigoare si si-a dat verdictul: nastem pt ca intrasem deja in travaliu. Atunci m-am panicat: cum sa nastem? Azi? Acum? Pai e doar 13….mai e pana pe 26. Cand imi aduc aminte de intrebarile astea, imi dau seama cat de “inocenta” eram….Deci nasteam….Mi-au facut analizele, au monitorizat bebelusul si apoi m-au “invitat” in sala de operatii. M-am dus pe picioarele mele, nerealizand nici un minut ca mai era atat de putin si imi voi tine copilul in brate. Parca eram hipnotizata. Mi-au facut anestezia (rahieanestezie) si a inceput operatia. Eram constienta si auzeam tot ce se discuta, dr facand glume cu si despre mine, deoarece majoritatea celor prezenti acolo ma cunosteau. La un momenta dat am simtit o usoara apasare pe burta si apoi am auzit : GATA! Gata, ce? Eu nu vedeam nimic….ce se intamplase? Si apoi am auzit-o plangand…..se nascuse EA….Mara Teodora, copilul meu! Era 13 iulie 2007, ora 13.15. Cea mai frumoasa zi din viata mea! Atunci am simtit ce inseamna adevarat fericire. O priveam de la distanta cum o spala, cum o canatareste, cum o masoara. Mi-au adus-o sa o vad. Am sarutat-o pe frunte si i-am simtit pielea fina si caldura corpului, mirosul ei…si toate acestea mi s-au intiparit adanc in minte si nu le voi uita niciodata… pt ca atunci am devenit MAMA!

Sarcina

Despre sarcina ar fi multe de spus dar ma rezum cat pot in a povesti pe scurt ce si cum. La inceput totul a fost roz, pana in saptamana 6. Atunci era s-o pierd. Noroc ca mi-am dat seama la timp ca e ceva in neregula si am fugit la dr. Am inceput tratamentul de sustinere si totul a redevenit "roz" pt o singura saptamana pt ca apoi au inceput greturile. Singurele lucruri pe care le "ingeram" erau merele Granny Smith (cine nu stie, sunt cele mai acre mere existente) si ciorba de burta. Asa am dus-o pana pe la saptamana 13-14, cand desi lumea spunea ca nu e posibil, am simtit-o miscand. Am plans, a fost cel mai emotionant moment, era primul "semn" ca e acolo, in afara de burta care crestea. Cam in aceeasi perioada a "aparut" si hipertensiunea indusa de sarcina si pe langa tratamentul initial, am inceput sa "ingurgitez" inca un "fel" de pastile, pe post de mic dejun. In saptamana 28 m-am internat pt ca tensiunea mea o luase razna de tot, iar dupa externare am intrat in concediu medical, spunand adio stresului si campului muncii. Si de atunci a inceput asteptarea: burta crestea, picioarele se umflau, eu semanam mai mult cu Fiona ( sotia lui Shrek) decat cu ceea ce fusesem inainte. Mereu auzeam replica "vai, dar ce mare te-ai facut. mai ai putin, nu?"....dar mai aveam 2 luni.....2 luni in care nu am mai crescut deloc si am simtit pe "pielea mea" (de pe burta :))) ce inseamna ultimele luni de sarcina. M-a lovit, m-a "maltratat", a dansat, a facut ce-a vrut ea pana in ultima clipa, impunandu-se mereu si convingandu-ne ca va avea o personalitate puternica.

Vestea

Am dorit-o, am asteptat-o cu sufletul la gura si, intr-o zi (16 nov 2006), desi imi "jurasem" ca nu mai fac teste de sarcina ( practicam asta doar de 2-3 luni de zile, dar devenise deja stresant) , m-am trezit in fata farmacistei cumparand un test de sarcina. Am ajuns la servici, am facut testul si l-am aruncat in dulapul din birou fiind ferm convinsa ca e negativ ca si celelalte. Dupa un sfert de ora mi-am adus aminte si am verficat testul. SOC: 2 liniutze, una cam firava ce-i drept....dar ERA acolo! L-am sunat pe viitorul tatic sa-i dau vestea buna, iar el, suav ca intotdeauna mi-a zis : "Mai fa unul sa fim siguri!". Tremurand, mi-am sunat mama, care era in culmea feiricirii si prietena de suflet. Eram un amestec de fericire, extaz, teama....si imi incolteau in minte intrebari de genul "daca nu e sarcina? daca am vazut eu linii in plus?". Abia am asteptat sa treaca ziua, am ajuns acasa si impreuna cu consortul am purces la vanataorea de teste. Am cumparat din fiecare marca existenta cate unul ( adica vreo 7) si am pornit spre casa, nerabdatori sa vedem rezultatul. Le-am facut pe toate si le-am expus care pe unde asteptand rezultatele. Cu mult tutun si fara pic de rabdare, am aflat rezultatele: a doua liniutza, la fel de slaba ca si la primul test, iesea peste tot. Verdictul: BEBE!
A doua zi m-am programat la ecografie, iar peste cateva zile, dupa o munca titanica de cautat "punctul" ( adica bebe), ecograful ne-a dat verdictul: "Felicitari! Veti fi parinti! copilul are 5 mm!"......Extaz, lacrimi, fericire....avem copil mare.....5 mm!

In loc de introducere

Ma uit la EA si vad cum creste, cu se schimba de la o zi la alta si o descopar zi de zi, cu aceeasi curiozitate pe care am trait-o cand am tinut-o prima data in brate.....si tot uitandu-ma la ea realizez ca am uitat lucruri importante: cum era acum 1 saptamana, cum era acum 1 luna, cum era acum 5 luni jumate, cum era cand s-a nascut. Si asa am luat decizia: ii voi face jurnal :) Nu stiu daca peste ani imi va multumi pentru asta, insa stiu ca asa va afla mai multe despre ea, iar momentele importante nu vor fi date uitarii.

Deci EA va avea jurnal, dar nu orice fel de jurnal, ci unul modern, virtual, asa cum ii sta
bine oricarei tinere domnisoare nascuta in secolul vitezei si al luminii.
Asa ca de acum inainte voi incerca, cu greu ( singurul neuron ramas in urma sarcinii va fi pus la mare incercare :) ), sa imi reamintesc toata istoria ei, din prima clipa in care am aflat de existenta ei si pana in prezent.