Wednesday, July 30, 2008

Intalnirea cu marea ( 1 an si 2 saptamani)

Anul asta nu a fost cel mai propice an pentru concedii din cauza de timp, insa ne-am gandit ca totusi un week-end ne-am putea rupe de minunatul Bucuresti pentru a trage o fuga la mare. Multa lume a incercat sa ne explice ca un concediu cu copil de 1 an nu este tocmai indicat, deoarece va fi nebunie mare si numai de relaxare nu vom avea parte. Insa nu am luat in seama gura lumii si am decis ca daca suntem 3, toti 3 mergem la mare. Zis si facut. Asa ca la inceput de week-end, alaturi de o gasca de prieteni, ne-am urcat in masini si am pornit catre minunatul litoral romanesc - statiunea 2 Mai. Am preferat o statiune mai linistita si lipsita de orice fitza pur romaneasca tocmai in ideea ca avem un copil mic cu noi si totul a fost pe masura asteptarilor noastre: multa liniste, mancare buna, lume linistita pe plaja si muuuuulta curatenie.
Intalnirea Marei cu marea a fost extraordinara. S-a bucurat de fiecare fir de nisip pe care l-a degustat, de fiecare picatura de apa sarata de pe fundul galetusei, de fiecare val care i s-a spart la picioare. A mancat, s-a jucat, s-a imbaiat......pe scurt copilul perfect de luat in concediu. Deci anul viitor: mare...asteapta-neeeee! veniiiiiim!

1 An de fericire

A sosit si ziua mult asteptata in care fata mea trece pragul primului an de viata. Oficial, de acum inainte nu mai avem bebelus in casa. Neoficial, probabil ca in ochii mei va fi bebelus pana in prima zi de scoala. :)) Inarmati pana-n dinti cu confettii, coifuri, nasuri de clovn, surle, trambite si lumanare de tort am sarbatorit cu mic cu mare printesa familiei. Nu credeam ca voi fi vreodata atat de emotionata, insa acum realizez ca practic am retrait cu varf si indesat momentul in care ea a aparut pe lume. In ziua aceea am retrait pas cu pas fiecare clipa petrecuta exact cu un an in urma: mersul la spital, pregatirea pentru cezariana si chiar si nasterea. La ora 13.15 am plans ca un copil mic, amintindu-mi ca atunci am devenit cel mai fericit om din lume: dupa 9 luni, in sfarsit faceam cunostinta cu minunea mea, Mara. Si, da, pot spune cu mana pe inima ca am implinit 1 An de fericire si imi doresc inca 100 la fel.

Friday, July 18, 2008

Lunile noua, zece si unsprezece

Am zis sa sarim mai repede peste aceste 3 luni ca sa ajungem cat mai repede la ceea ce se intampla in zilele noastre, adica la 1 AN. In aceste 3 luni progresele au fost f rapide si constante ca si obiectiv: mersul si trancanitul. De la stadiu de "plimbata" prin casa de mami sau tati, zana mea a trecut la mersul de-a busilea si plimbatul pe mobile de una singura, saritul peste praguri, urcatul scarilor, realizarea primilor pasi in pozitie bipeda si fara sprijin si, nu in cele din urma, mersul de una singura. Toate cele enumerate mai sus au fost acompaniate sonor de o serie de "cuvinte" pe care le repeta obsesiv.  Si era un vacarm total. Ritualul era urmatorul: masa din sufragerie era inconjurata de cel putin 30 de ori pe zi iar in timpul asta era mereu spusa urmatoarea incantatie : "da da da da di da da, da da da da di du duuuuuuu, di di da, di di diiiiiiiiii". Am incercat in zadar sa inteleg "vraja" pe care o facea fi-mea in jurul mesei, insa nu am reusit niciodata. Cert este ca o repeta si ea de cateva ori pe zi, semn ca nu-i iesea prea bine si atunci a zis ca e mai bine sa aplice vorba aia veche pe care mi-o tot zicea mie profu' de mate in liceu "repetitio est mater studiorum". Dupa ritualul cu masa, venea ritualul mobilei, adica toata mobila era luat la rand, cercetata de praf, incercate manerele la dulapuri, zgaitul la Tv, linsul Tv-ului, studiat geamul usii de la balcon si linsul aferent. Deplasarea intre obiective se facea la inceput de-a busilea, iar odata cu trecerea timpului cu ajutorul mersului biped. Odata cu descoperirea mersului, fi-mea a mai descoperit si faptul ca ma poate sabota in timp ce folosesc calculatorul ( adica atunci cand ma lasa mai mult de 10 minute si nu face o adevarat criza de nervi): ori sa scrie peste mine si interlocutorul sa nu mai inteleaga nimic, ori sa imi traga tastatura in asa fel incat sa alerg ca nebuna dupa tastele care imi fug in fata ochilor in sus si in jos. In acelasi timp a descoperit ca mai poate ajunge si la rafturile de incaltaminte pe care o poate scoate, tranti mormane si apoi linge in voie atunci cand mama a intors capul, ca dulapurile din dormitor se pot deschide si ca hainele de acolo pot fi aranjate si mai bine ( zilnic daca sa poate), ca piciorul de la ventilator poate fi folosit ca bara de dans ( sper sa nu aiba inclinatii.....) si ca acum poate ajunge la toata colectia de CD-uri si DVD-uri a familie, inventariindu-le ori de cate ori era nevoie. Insa peste toate astea a mai invatat sa faca "cucu-bau" si nu ai cum sa nu te topesti cand o vezi cum se acunde sub cearceaf si apoi si-l da jos raznd si spunand "baaaaa" sau cum se ascunde ea prin casa strigand "baaaaaaa", iar tu alergand dupa ea sa o gasesti. Si a mai invatat un cuvant specific femeilor: NU. Culmea e ca Nu a invatat-o nimeni. L-a prins din zbor, asa cum a prins si cum sa faca "bravo", "pa", "papa". Asa ca atunci cand ti-e lumea mai draga si incerci sa o intrebi ceva, ea iti raspunde sec, dand din cap sau din deget "nu". Mai greu va fi cand va invata sa si rosteasca......caci de atunci va incepe Marea Nebunie - adica viata adevarat cu un copil in casa...