Am rezolvat problema traficului bucurestean....urmeaza criza :)

Azi. Dimineata. Bucuresti. Romania. Sos Stefan cel Mare.

Veneam agale ( ca altfel nu se poate la ce ingramadeala e) de pe Tunari, cu gandul s-o iau pe Stefan cel Mare catre Podul Grant. Zis si facut. Astept sa se inverzeasca semaforul, intru in intersectie, iar la mijlocul drumului ma opresc.....din cauza unui agent de circulatie ( organ, militian sau cum vreti sa-i mai spuneti). Sedea in mijlocul strazii si se uita indelung la trafic, dar in acelasi timp fiind absnt la tot ceea ce se intampla in jurul lui. Intr-un sfarsit ma observa, se da din calea mea ( unica sansa de acces la bada de mers pe care o doream), iar eu imi vad "visul" implinit si ajung direct pe banda 3. Punct ochit, punct lovit. Insa EL, agentu', dupa minute de cugetare, "a realizat" ca nu m-am incadrat foarte bine si ca deranjez pe cei din jur. Drept pt care, vine la geamul meu, isi baga fluierul in gura, fluiera si imi face semn sa avansez catre masina din fata mea. Eu, mirata, ma uit la el si nu inteleg UNDE, caci intre mine si masina din fata nu era o distanta de mai multe de 15-20 cm, practic un spatiu cam de grosimea unui top de coli A4. Dar EL decide ca se mai poate. Inaintez 3 cm, reduc distanta de la un top de coli la 1 coala A4, iar EL se declara multumit si pleaca la "treaba" lui. Muta de uimire, am inteles intr-un tarziu ( 10 m mai la vale cand am ramas intelepenita in trfaic timp de 15 minute in plina intersectie fara ca agentu' sa faca ceva) ca de fapt eu eram problema in traficul bucurestean de la acea ora, iar EL a fost cea care a remediat-o. DECI: stimati soferi, problemele din trafic sau rezolvat in aceasta dimineata la intersectia Setfan cel Mare cu Tunari. Avantai-va in trafic fara teama, acum se circula asa cum trebuie. Vivat la Policia Rutiera!

Din "ciclul": 7 ani de acasa....sau la cresa/gradi?

Asa cum am mai spus in unul dintre posturile precedente, nu putini au fost cei care si-au exprimat opinia ca dusul Marei la cresa nu este tocmai ok la varsta asta. Si i-am inteles si in multe aspecte le-am dat dreptate. Insa din pacate viata asta din capitala europeana nu ne-a dat prea multe optiuni, atat timp cat aici suntem singuri cuc, fara mame, soacre sau alte aditionale de genul asta. Si cum planul de marketing nu batea cu bugetul familiei si "firma Z" era amenintata cu falimentul, am decis ca Mara va merge la cresa. Si nu orice fel de cresa, ci de stat.

La inceput mi-a fost greu sa accept ideea insa acum nu imi pare rau de nimic. Pot spune cu mana pe inima ca acolo, minunata mea copila, a primit o adevarata educatie, demna de orice domnisoara din societatea de alta data. Drept pentru care, la nici un 1 an si 4 luni Mara manca singura, cerea servetel sa se stearga la gura, se stergea singura la gura, se dezbraca singura de unele haine, dormea singura in patul matrimonial ( din care intai ne-a dat afara pe noi) si devenise incet incet o persoana independenta si plina de personalitate. Acum, la 1 an si 5 luni, pot spune mandra ca dusul la cresa a fost, este si va fi benefic pentru fiica mea, dar si pentru alti copii. Ea este fericita printre copii, eu la fel printre oameni care vorbesc limba romana. Ah, iar faza cu racelile.....tine de copil. La noi statul acasa s-a intamplat foarte rar, iar virozele pe care le facea cand statea acasa le-a facut si la cresa. Deci, nimic nou in viata noastra.....doar mai multa liniste si confort psihic. :)

Noile tendinte de toamna...la bebelusi.....

Se pare ca de cand m-am intors in campul muncii am mai mult timp pt mine, pt Mara si, culmea, si pt scris pe blog. Saptamana asta care sta sa se termine se anunta a fi plina de noutati si tendinte bebelusesti, caci printesa mea e pusa pe fapte mari.

Dupa ce acum 2 zile a rascolit jumatate din rafturile de electrocasnice din Auchan si Flanco ( cred ca are tendinte de gospodina) aratandu-mi cam ce anume mi-ar mai trebui prin casa ( mixer, storcator de fructe, filtru cafea si robot de bucatarie), ieri seara a facut una din alea maaaari si grave. Din cauza faptului ca am intarziat putin la servici, iar traficul din Bucuresti nu pare sa mai tina cont de ora sau zi a saptamanii, am gasit cu greu in drum spre casa o farmacie deschisa de unde sa-i procur copilului o cutie de formula de lapte. Dupa lupte seculare, am reusit sa induplec o farmacista sa-mi ia banii si sa-mi dea produsul, desi "inchisese de 2 minute". Am plecat fericita spre casa. In parcare, locul ocupat. De aceeasi fiinta insipida si fara forme cu Clio gri care, desi stie ca locurile sunt toate ocupate, parcheaza pe unde apuca, ca deh, "e goale". Am gasit loc liber la "premiere", in fata blocului. Se pare ca totusi exista cineva acolo sus care contablizeaza totul. :)

Intru in bloc si cand sa inchid usa in urma mea, liftul urca. Ma uit la ceas si realizeze: "cum in acest bloc toata lumea locuieste numai la etajele 8, 9 si 10, nu am nici o sansa ca in urmatoare 5 minute sa fiu in casa". Asadar o iau pe scari, fugind, 6 etaje. Cu rasuflarea taiata si cu ochii iesiti din orbite, ajung in fata usii, bat disperata si plina de dorinta de a-mi vedea odorul si, cand se deschide usa, apare doar taica-su. Socata, intreb: "Bubu?". "Doarme." Si dialogul continua in timp ce apuc sa-mi trag sufletul si sa ma fac "comoda": "la ora asta?" "da, am fost putin in parc si de acolo s-a intors franta de oboseala. am incercat s-o tin treaza sa vii sa-i facem baitza, insa a adormit...in fund.....la televizor......ca CFR-istii". Replica m-a socat profund. Cum, copilul meu cel activ, acest Speedy Gonzales al Titanului, Duracellul IOR-ului, a ajuns sa adoarma in fund la televizor? Eh, raspunsul este DA! Iar pentru asta multumesc intregii omeniri, parintilor mei, rudelor, ........ , sefilor si providentei. Va multumesc ca mi-ati aratat ca exista ceva/ cineva care s-o poata "controla" pe fi-mea: oboseala!

Vremea trece, vremea vine.... ( 1 an si 3 luni)

Incep cu "mea culpa". Au trecut aproximativ 2 luni de cand nu am mai "pus mana" sa scriu ceva pe blogul Marei, insa scuze pot gasi in fiecare moment si intr-un numar foarte mare. Ca de exemplu, in luna auguust am stat cat mai mult timp cu fi-mea, dat fiind faptul ca era ultima luna in care mai stateam impreuna 24/24. Am savurat fiecare clipa, am plans la fiecare moment de evolutie din viata ei, am adulmecat in fiecare seara mirosul ei fin......Si asta pana la 1 septembrie cand am intrat amandoua in "campul muncii": eu la servici, iar ea la cresa. Da, stiu! Multi m-au blamat si, si mai multi ,ma vor blama de acum inainte ca am fost o iresponsabila ca mi-am dus copilul la cresa, ca i-ar fi fost mult mai bine cu mine acasa, ca primii ani din viata sunt cei mai importanti etc. Dar toti uita de un lucru: la MINE nu se gandeste nimeni? Sunt si voi fi o persoana independenta si nu mi-a placut sa depinde de nimeni, mai ales din punct de vedere financiar ( nici chiar de statul roman care imi dadea imensa suma de 600 ron pe luna ca sa ma intretin :)))). Asa ca, cu voie sau fara voie, m-am intors la munca.

Trebuie sa recunosc ca prima zi de cresa a Marei a fost de-a dreptul oribila: am plans de 100 de ori mai mult decat ea ( care a marait putin si apoi s-a dat la joaca cu copiii), am suferit ca un caine si m-am simtit pustiita dupa ce am plecat de acolo si m-am intors acasa. Dar dupa 2 ore, cand am ajuns la birou si am reinceput sa comunic in limba romana si sa fac si altceva in afara de schimbat scutece si facut mancare, am realizat ca e foarte bine printre oameni si ca fiecare are drumul lui: eu la facut bani, iar ea la copii.

Dupa primele 3 zile, ne-am adaptat amandoua cu brio la noile coordonate si pentru asta ii multumim cu varf si indesat lui Dumnezeu ca ne-a daruit un copil extrem de sociabil, dragalas si placut de toata lumea. Este un mic pui de vedeta, care se lasa rasfatata de toate asistentele, facandu-le ochi dulci si zambindu-le gales. Cand iese dimineata pe usa casei radiaza de fericire ca merge la copii, iar cand ajunge acolo se duce singura la joaca. A invatat sa danseze, sa manance singura ( timid, dar exerseaza), sa se incalte, sa ceara portii extra de mancare ( noi i-am explicat de ceva ori ca s-a nascut pe canicula, nu pe foamete) si sa doarma singura in patul matrimonial ( da, am desfiintat patutul, iar ea ne-a "desfiintat" pe noi, trimitandu-ne sa dormind cuminti pe canapeaua din sufragerie).

Am avut si perioade de raceli, asa cum era normal, iar ea, cuminte din fire, a impartit virusii la toata lumea: parinti, veri si bunici. Dar asta nu ne va impiedica sa fim amandoua in culmea fericirii si sa ne continuam programul zilnic: casa, cresa/servici, casa, iubire/joaca/pupat/imbaiat/mancat/somn.... :)))))

Intalnirea cu marea ( 1 an si 2 saptamani)

Anul asta nu a fost cel mai propice an pentru concedii din cauza de timp, insa ne-am gandit ca totusi un week-end ne-am putea rupe de minunatul Bucuresti pentru a trage o fuga la mare. Multa lume a incercat sa ne explice ca un concediu cu copil de 1 an nu este tocmai indicat, deoarece va fi nebunie mare si numai de relaxare nu vom avea parte. Insa nu am luat in seama gura lumii si am decis ca daca suntem 3, toti 3 mergem la mare. Zis si facut. Asa ca la inceput de week-end, alaturi de o gasca de prieteni, ne-am urcat in masini si am pornit catre minunatul litoral romanesc - statiunea 2 Mai. Am preferat o statiune mai linistita si lipsita de orice fitza pur romaneasca tocmai in ideea ca avem un copil mic cu noi si totul a fost pe masura asteptarilor noastre: multa liniste, mancare buna, lume linistita pe plaja si muuuuulta curatenie.
Intalnirea Marei cu marea a fost extraordinara. S-a bucurat de fiecare fir de nisip pe care l-a degustat, de fiecare picatura de apa sarata de pe fundul galetusei, de fiecare val care i s-a spart la picioare. A mancat, s-a jucat, s-a imbaiat......pe scurt copilul perfect de luat in concediu. Deci anul viitor: mare...asteapta-neeeee! veniiiiiim!

1 An de fericire

A sosit si ziua mult asteptata in care fata mea trece pragul primului an de viata. Oficial, de acum inainte nu mai avem bebelus in casa. Neoficial, probabil ca in ochii mei va fi bebelus pana in prima zi de scoala. :)) Inarmati pana-n dinti cu confettii, coifuri, nasuri de clovn, surle, trambite si lumanare de tort am sarbatorit cu mic cu mare printesa familiei. Nu credeam ca voi fi vreodata atat de emotionata, insa acum realizez ca practic am retrait cu varf si indesat momentul in care ea a aparut pe lume. In ziua aceea am retrait pas cu pas fiecare clipa petrecuta exact cu un an in urma: mersul la spital, pregatirea pentru cezariana si chiar si nasterea. La ora 13.15 am plans ca un copil mic, amintindu-mi ca atunci am devenit cel mai fericit om din lume: dupa 9 luni, in sfarsit faceam cunostinta cu minunea mea, Mara. Si, da, pot spune cu mana pe inima ca am implinit 1 An de fericire si imi doresc inca 100 la fel.

Lunile noua, zece si unsprezece

Am zis sa sarim mai repede peste aceste 3 luni ca sa ajungem cat mai repede la ceea ce se intampla in zilele noastre, adica la 1 AN. In aceste 3 luni progresele au fost f rapide si constante ca si obiectiv: mersul si trancanitul. De la stadiu de "plimbata" prin casa de mami sau tati, zana mea a trecut la mersul de-a busilea si plimbatul pe mobile de una singura, saritul peste praguri, urcatul scarilor, realizarea primilor pasi in pozitie bipeda si fara sprijin si, nu in cele din urma, mersul de una singura. Toate cele enumerate mai sus au fost acompaniate sonor de o serie de "cuvinte" pe care le repeta obsesiv.  Si era un vacarm total. Ritualul era urmatorul: masa din sufragerie era inconjurata de cel putin 30 de ori pe zi iar in timpul asta era mereu spusa urmatoarea incantatie : "da da da da di da da, da da da da di du duuuuuuu, di di da, di di diiiiiiiiii". Am incercat in zadar sa inteleg "vraja" pe care o facea fi-mea in jurul mesei, insa nu am reusit niciodata. Cert este ca o repeta si ea de cateva ori pe zi, semn ca nu-i iesea prea bine si atunci a zis ca e mai bine sa aplice vorba aia veche pe care mi-o tot zicea mie profu' de mate in liceu "repetitio est mater studiorum". Dupa ritualul cu masa, venea ritualul mobilei, adica toata mobila era luat la rand, cercetata de praf, incercate manerele la dulapuri, zgaitul la Tv, linsul Tv-ului, studiat geamul usii de la balcon si linsul aferent. Deplasarea intre obiective se facea la inceput de-a busilea, iar odata cu trecerea timpului cu ajutorul mersului biped. Odata cu descoperirea mersului, fi-mea a mai descoperit si faptul ca ma poate sabota in timp ce folosesc calculatorul ( adica atunci cand ma lasa mai mult de 10 minute si nu face o adevarat criza de nervi): ori sa scrie peste mine si interlocutorul sa nu mai inteleaga nimic, ori sa imi traga tastatura in asa fel incat sa alerg ca nebuna dupa tastele care imi fug in fata ochilor in sus si in jos. In acelasi timp a descoperit ca mai poate ajunge si la rafturile de incaltaminte pe care o poate scoate, tranti mormane si apoi linge in voie atunci cand mama a intors capul, ca dulapurile din dormitor se pot deschide si ca hainele de acolo pot fi aranjate si mai bine ( zilnic daca sa poate), ca piciorul de la ventilator poate fi folosit ca bara de dans ( sper sa nu aiba inclinatii.....) si ca acum poate ajunge la toata colectia de CD-uri si DVD-uri a familie, inventariindu-le ori de cate ori era nevoie. Insa peste toate astea a mai invatat sa faca "cucu-bau" si nu ai cum sa nu te topesti cand o vezi cum se acunde sub cearceaf si apoi si-l da jos raznd si spunand "baaaaa" sau cum se ascunde ea prin casa strigand "baaaaaaa", iar tu alergand dupa ea sa o gasesti. Si a mai invatat un cuvant specific femeilor: NU. Culmea e ca Nu a invatat-o nimeni. L-a prins din zbor, asa cum a prins si cum sa faca "bravo", "pa", "papa". Asa ca atunci cand ti-e lumea mai draga si incerci sa o intrebi ceva, ea iti raspunde sec, dand din cap sau din deget "nu". Mai greu va fi cand va invata sa si rosteasca......caci de atunci va incepe Marea Nebunie - adica viata adevarat cu un copil in casa...

A opta luna - The show must go on...and on....and on

Deja m-am plictisit sa ma chinui s-o masor, asa ca doar o cantaresc, ca pe boxeori. Deci, la 13.03.2008, in coltul din dreapta, cu sort rosu, fata mea....8.800 g, numai buna de inscris la categoria "am invatat sa merg de-a busilea si sa stau in picioare, prinde-ma!!!!!!!". Asa a inceput calvarul statului in casa. Tonele de jucarii nu reprezentau nici un interes pentru tanara infanta, insa telecomanda de la Tv, tel mobil sau firele de prin casa reprezentau un deliciu absolut, pe care fata nu si-l refuza nici o clipa. Nu de putine ori cautam innebuniti telecomanda pentru ca intr-un sfarsit sa o gasim "plutind" in gura fiicei noastre. Sau si mai frumos: ne uitam linistiti la o emisiune Tv si dintr-o data se schimba postul.....Ghiciti cine a facut asta! Exact! Fiica noastra cea iubita. Evident ca apoi urma o fugareala prin casa sa-i luam telecomanda si sa ne reluam pozitia relaxa la Tv. Oricum treaba asta cu relaxarea se intampla destul de rar pentru ca de cele mai multe ori domnita dorea a se juca pe carne de om, in compania silita a mamei si a tatalui. Advarata placere pentru noi parintii. Ganditi-va cum este sa te tot incalece asa la nesfarsit o chestie de aproape 9 kg, care nu face diferenta intre mana, picior, ficat sau stomac, ci calca totul in picioare, cu simt de raspundere. Atunci am inceput la momentul in care va creste si va deveni independenta.....departe vremea aia...cert este ca inca mai visez. :)))
Dar sa nu cumva sa va inchipuiti ca am scapat asa ieftin....In nic un caz. Greul de abia acum a inceput. Pt ca in momentul in care se plictisea de noi si de "jucarii" incepea treaba aia cu "mersul". Si totul se petrecerea ori in jurul mesei, pe propriile ei picioare, ori agata la propriu de mainile unui dintre noi si plimbata prin toata casa. Asa am descoperit ca daca prin casa noastra mai exista vreo urma de praf sau vreo scama uitata la curatenia zilnica/saptamanala, EA, fiica noastra le gasea in cel mai scurt timp posibil, dovedindu-ne inca odata ca nu suntem atat de aproape de perfectiune cat ne placea noua sa credem. Sincera sa fiu, la un moment dat, stand drept si judecand stramb, m-am intrebat daca nu cumva ar trebui sa o rugam sa caute ( pe unde vrea ea :)))) datoria aia de 30.000 Euro pe care o avem la banca....Poate ii gaseste si ne ajuta sa platim casa mai repede de cei 30 de ani de ipoteca si rate... :)))

A saptea luna - it's show time :)))

Asa cum explicam in postarea lunii a sasea, am trecut cu brio peste Marea Diversificare, iar la cantarul decisiv din luna a saptea, "musculita" mea se lauda cu 70 si ceva de cm (in luna respectiva n-am reusit nici cum s-o masor. motivul il veti deduce din ceea ce va urma :)))) si 8 kile' jumate. Chiar foarte multumitor as zice eu, tinand cont ca mancarea, la inceput, era oriunde se putea, dar numai la ea in gura nu. Nu exemplific cu poze, caci asta ar insemna sa inspaimant audienta care inca nu a trecut de acest mare pas sau care inca nu a facut copii. Cert este ca incet incet ne-am dresat amandou: eu sa invat sa hranesc o gurita miscatoare, iar ea sa inghita mancarea fara sa o mai intinda peste tot. Insa nu mare mi-a fost mirarea sa aflu, pe parcursul acestei luni, ca toate realizarile mele de pana acum erau apa de ploaie pe langa ce urma sa vina. Mancatul ca mancatul, ca ii cam dadusem de cap, insa ce ne facem cu schimbatul scuteceleor. Domnisoarea a invatat, de-a lungul ultimelor 2 luni, cu mare sarg si abnegatie, sa se intoarca pe toate partile din orice pozitie posibila. Nu i-a fost greu sa se prinda cum merge treaba si cum timp liber era din plin, a exersat pana s-a specilizat. La prima vedere, asta pare un mare achievement....insa doar pentru ea....caci pntru noi a devenit o corvoada. De ce? Simplu. Vroiai s-o imbraci: o lasai pe spate, suflecai o maneca, dadeai sa imbraci copilul...ea era pe burta. Incercai sa o dezbraci: o lasai pe o parte, intindeai mana dupa ceva, ea era in fund. Si tot asa. Si parca asta nu ar fi fost de ajuns, toate aceste miscari pe care le-a invatat le punea cel mai mult in practica atunci cand era vorba de schimbat scutecul. Atunci totul era o miscare continua si absoluta si singurul lucru care o mai calma era linsul cutiei de servetele umede, pe care i-o asezam ostentativ in brate, ca pe o reala piatra de moara.  Dar daca asta o facea sa stea, atunci asta primea. Daca ea era incantata, "curata si uscata", conform binecunoscutei reclamei la scutece, totul era ok si pentru noi. Totul pentru fericirea copilului nostru.
In schimb, asa cum ne-a obisnuit luna de luna, Infanta ne-a facut un cadou frumos, asa ca sa mai uitam de bilele negre pe care i le-am atribuit in luna respectiva. Surpriza a fost de proportii si ne-a luat ca din oala, desi trebuia prevazuta in mod cert. Pe la sfarsitul lui februarie, adica pe la 7 luni jumate, tanara domnita s-a ridicat pentru prima data, fara ajutor, pe propriile-i picioare, tinandu-se mandra de marginea patutului propriu si personal si afisand un ranjet multumitor de parca ar fi escaladat Everestul. Atunci am realizat ca linistea mea sufleteasca si nu numai s-a dus pe apa sambetei. Urma Marea Fugareala. :))) 

A sasea luna - intrarea intr-o noua ERA

Cea de a sasea luna ne-a adus multe surprize frumoase inca de la inceput. Mara a debutat cu bine in rolul de "degustator" al mancarurilor pentru bebelusi, adaugandu-si cu brio 1 cm si vreo 500g la "zestrea" de luna trecuta. Spre uimirea mea nu am avut probleme nici cu mancarea, nici cu vaccinul, insa adevarata binecuvantarea a fost SOMNUL. Da, am reusit sa gasesc o cale sa obosesc copilul si sa-l fac sa doarma pe timp de zi. Cred ca diversificarea a fost de vina, caci dupa mesele copioase pe care i le serveam i se facea somn. In sfarsit dupa luni de zile de agitatie puteam spune ca aveam timp liber. Eeeee, asata a fost la inceput, pana sa realizez ca nu era deloc asa. Scapasem de sub tirania Domnitei, insa intrasem sub papucul bucatariei. Toata ziua fierbeam cate ceva pe unul dintre cele 4 ochiuri ale aragazului proprietate personala. Mereu gateam si pregateam cate ceva bun pentru urmatoarea masa a copilului meu. Desi libertatea mea a durat doar 2-3 saptamani, a meritat pana la ulima secunda s-o vad cum mananca cu placere, cum se linge pe boticul ei frumos conturat ( mostenire de la mama-sa :)))) si cum intinde mana dupa lingurita semn ca mai vrea. Asta da multumire de sine.
Si ca sa ma asigure fata mea ca orice efort conteaza, pe 24 ianuarie 2008, in mijlocul micului dejun, m-a cadorisit cu primul "ma-ma", spus sagalnic, intr-un colt de guritza si repetat apoi mai tare si mai clar pana mi-au dat lacrimile. Asta da cadou. Si asta nu e tot. Ca sa imi arate Domnita ca orice fapta buna are si rasplata, 2 zile mai tarziu mi-a demonstrat ca se poate aseza singurica in funduletz....Ce sa mai, crapase inima-n mine de fericire! Aveam fata mare...crescuse sub ochii mei si inca nu as fi putut spune cand si cum. Trecuse timpul atat de repede incat nu vusesem timp sa ma pregatesc si pentru asta.
Din acel moment am inceput sa realizez ca de acum timpul va trece in zbor, fara sa stiu cand se duc asa de repede zilele...si in foarte scurt timp voi avea un pitic ce va merge singur in picioare.
Si asa a si fost....
To be continued. :)

A cincea luna - MAREA diversificare

Uite ca am intrat cu pasi de pitic in luna a cincea. Eu cu oboseala, iar ea, minunata de ea, cu vreo 69 de cm, 7500g si extrem de multa energie. Uneori stau si ma uit la ea cand doarme si ma intreb "e atat de mica si fragila.....unde incape atata energie? cum pot scoate plamanii ei mici niste zgomote atat de vibrante si de-a dreptul asurzitoare?". Din pacate, nici acum, dupa mai multe luni pline de astfel de monologuri interioare nu am reusit sa gesesc raspunsuri la toate aceste intrebari. Insa, concluzia mea este ca ea, oricat ar fi de mica, POATE. Si poate multe: sa te aduca in pragul disperarii cand nu doreste sa doarma desi este obosita, sa urle sfasietor de zici c-o taie cineva cu flexul...iar ea e doar plictisita, sa te faca sa iti doresti ca noaptea sa aiba mai mult de 10 ore ( ca sa te poti odihni si tu ca omu') si ziua mai mult de 24 de ore ( ca sa poti sa indeplinesti toate functiile cu care societatea te-a "inzestrat": sotie, mama, bona, menajera, bucatareasa, spalatoreasa, clovn etc)  Si cred ca multi parinti sunt de acord cu mine, mai ales cei care se afla la primul copil.
Si ca si cum toate astea nu ar fi de ajuns.....in luna asta am primit o activitate "bonus" din partea fiicei mele: trecerea Domniei Sale de la hrana lichida la hrana solida. De ce? Tocmai cand ma invatasem cum sa pregatesc un biberon in 30 de secunde.... Tocmai cand credeam ca voi deveni mai "libera".... Si cine zice ca asta e usor inseamna ca nu are copii acasa sau au crescut deja si nu-si mai aduce aminte prea bine de toate aceste "detalii" insignifiante....sau face parte din generatia care dadea copiilor sarmale, piftie si ceafa de porc de la 2-3 luni. 
Deci....DIVERSIFICAREA. De-a lungul celor 5 luni de viata ale printesei mele am adunat ca nebuna zeci de materiale si informatii despre pasul maret pe care aveam sa-l face. Impreuna cu staff-ul medical si cu cel familial s-a hotarat ca Mara va fi diversificata la 5 luni jumate' deoarece hrana mixta ( lapte matern + formula) dicteaza inceperea cu 2 saptamani mai devreme.
Toate bune si frumoase. Cu vreo 2 zile inainte de marele eveniment mi-am facut o schema minutios elaborata, cu note de subsol, cu legenda si cu tot felul de adnotari.....ce sa mai, lucrare de diploma nu gluma. Eram pregatita pana-n dinti si stiam totul pe dinafara, iar daca ma trezeai noaptea din somn iti recitam toate regulile in 2 minute. Si a venit si ziua cea mare, stabilita exact in ajunul Craciunului ( ce-o fi fost in capu' meu?!?!?! cred ca am vrut sa ruinez ziua si am facut-o cum am stiut eu mai bine :) ).  Am pregatit mancarea, m-am inarmat cu castronase, lingurite si bavetele, am asezat copilul in scaunul de masa....si....m-am blocat......Cum o fac eu pe zana sa deschida gura?!?!? Cum o conving sa guste prima portie de mancare adevarata ( o zeama de morocov pe care eu nici nu as fi gustat-o)?!? De ce nu a scris nimeni o carte si despre asta?!?! Si uite tot gandindu-ma asa, stateam muta in fata copilului meu, incercand sa gasesc solutia cea mai buna pentru ca amandoua sa iesim in castig. Norocul meu ca instinctul ei, cumulat cu al meu, au facut front comun in cel mai important moment al existentei noastre comune si am trecut de prima piatra de incercare: prima masa. Restul meselor au debutat mai greu sau mai usor , toate depinzand atat de starea psihica a printesei si a mamei, dar si de talentul culinar al acesteia din urma. Norocul meu ca fata mea ii seamana leit tatalui ei: mananca aproape tot ce ii pui in fata, important este sa stii sa-i faci reclama. :))))

A patra luna - evolutie si nu numai :)

In cea de a patra luna am pasit cu vreo 68cm si vreo 7000g, ceea ce dupa parerea noastra si a medicului de familie a fost super ok. Insa abia acum am inceput sa ne luptam cu adevaratele probleme "bebelusesti": plictiseala si lipsa poftei de somn. Problema mare, monsher, pentru mine, mama copilului, care nu prea stiam ce si cum sa fac sa o "antrenez" in diverse chestii ca sa o obosesc. De fapt si de drept, la sfarsitul partidei de joaca eram mai obosita decat ea, dar asta nu se pune. Probabil ca multi se intreaba cum te poti juca cu un copil de 4 luni. Raspunsul este foarte simplu si foarte sincer: extrem de GREU. Joaca noastra consta in mici elemente de gimnastica si in maimutarelile mele cu gramada de jucarii. Si toate astea pentru un singur zambet de satisfactie din partea copilului. Nu credeam ca vreodata ca eu, "om mare" ce sunt, sa ma "prostesc" si sa ma maimutaresc in asa hal in fata unul copil care nici nu realizeaza prea bine ce i se intampla. Insa, e bine sa nu spui niciodata niciodata, caci nu stii de unde sare blitzul si imortalizeaza exact un moment "intim" dintre tine si copilul tau. :))
Oricum, parerea mea personala este ca bebelusii sunt cei mai dragutzi in primele 3-4 luni de viata....cand inca nu se misca, nu vorbesc si nu iti rapesc ultima farama de energie ascunsa undeva, adanc, in corpul tau. Dupa 4 luni e valabila zicala: cine seamana vant, culege furtuna. Uneori am impresia ca eu am semanat furtuna si am cules o mica tornada sau un pui de tzunami, care creste pe zi ce trece. :)))))

A treia luna - evolutia

La finalul celei de a treia luna de viata, Mara cantarea 6.400 kg si deja se lungise pana a proape de 65 cm. Nimic spectaculos pt un copil care nu facea nimic altceva in afara sa manance si sa umple scutece. :)

Cert e ca atunci am cam inceput sa scapam si de colicile abdominale, sa avem un program normal de viata. Insa pt noi, parintii au urmat alte cateva "batalii" cu care ne confruntam de ceva vreme: acomodarea in carut si la baita si dependenta de "biberonul" natural. Desi cresterea Marei a fost buna, din motive personale si medicale, amestecate oarecum, am hotarat sa o intarcam, astfel ca spre sfarsitul lunii zana noastra a trecut pe mancare "artificiala", de la biberon. 

Acomodarea a fost ok, gustul formulei de lapte a fost in parametrii acceptati de puiul 
nostru. Asa ca batalia aceasta a fost castigata foarte usor. 

Mai greu a fost cu carutul si cu baita, insa si ele sau conturat usor usor si pot spune 
ca de atunci am inceput sa avem o viata "normala".Cand spun normala ma refer la 
"normalitatea" unei familii cu copil mic, sugar si plin de mofturi si fitze specifice varstei.
Si uite asa a mai trecut o luna din viata noastra, a familiei.

A treia luna

Si am inceput si cea de a treia luna in stil caracterisic "zaharescian": mese multe si dese, somn din joi in paste, urlat la baie, urlat la masaj, urlat de somn, urlat de plictiseala....pe scurt: urlat. Din fericire pt noi nebunia asta nu a tinut mult, iar drept recompensa "zana" familiei s-a gandit sa inceapa sa faca si fapte bune ca de exemplu sa doarma TOATA noaptea. Da, stiu ce ziceti: "norocosii! auzi se plang ca au copil "agitat", dar dom'le doarme toata noaptea, de la 23.00 pana la 07.00 a doua zi dimineata!". Asa se vede din afara. Pai mandra pt noaptea de somn dormita cap coada isi scotea parleala ziua urmatoare cu varf si indesat. Iar cand stai cu ea 24/24 orice se contabilizeaza, iar la sfarsit de zi, bilele albe sunt mereu mai putine decat cele negre.  
Dar vorba cuiva: "ceas cu cuc am vrut, ceas cu cuc am".
Oricum prima noapte "totala" de somn a fost un stres pt noi ca nu intelegeam ce se intampla. La ora la care ar fi trebuit sa aiba ora de masa noi, parintii ei cei dragi, eram treji pt ca nu avea sens sa ne culcam pt 1 ora ca apoi sa ne trezim direct cu sirena de pomperi la cap. 
Asadar la ora cunoscuta, am asteptat copilul sa se trezeasca. Am asteptat 5-10 minute si apoi ne-am dus peste ea. Nu intelegeam ce se intampla.
"Doarme.Ok.Dar nu se trezeste sa manance? E ok? Are febra? Nu.E transpirata?Nu.Are scutecul plin? Nu pare.O trezim? Mai bine nu. Las-o sa doarma ca se trezeste ea de foame.Si noi ce facem? Dormim.Si daca se trezeste?
Pai dc se trezeste ii dam sa manance si gata".
Cam asa a sunat dialogul dintre noi, parintii grijulii. 
A doua noapte a fost cam la fel, doar ca am asteptat mai putin sa se trezeasca, iar daca "zana" n-a dat semne ce ar vrea sa se "alimenteze", am pupat-o din mers si ne-am "garat". Deja din a treia zi am invatat ca Mara nu se mai trezeste noaptea si ca in sfarsit putem avea si noi un somn normal, impreuna, toti 3, ca o familie care suntem.
Din a treia noapte am inceput sa n-o mai monitorizam si s-o lasam in voia ei. Spre fericirea noastra, voia ei a fost ca de atunci sa doarma toata noaptea. Iar noi nu am putut decat sa ne bucuram si sa-i multumim pt odihna binemeritata pe care ne-o daruia.

A doua luna

In a doua luna incepusem sa ne obisnuim cu noul stil de viata: trezitul de 2-3 ori pe noapte, plimbarea, baita, mesele in aer liber, distractiile ( am fost la 2 cununii religioase si un botez cu tot cu mandra dupa noi), schimbatul celor 8-10 scutece, taiatul unghiilor....insa nu reuseam sa o facem sa ii placa in carut. Nu i-a placut niciodata la orizontala, ci numai la verticala, sa aiba contact cu tot ceea ce se intampla in jurul ei, sa vada tot, sa nu-i scape nimic. Drept urmare i-am cumparat ham si leagan, ca sa mai avem timp sa facem si altceva prin casa, in afara de tinut copilul in brate.

Imi aduc aminte cu mare "drag" de maratoanele de "trezie" ale Marei: 14 ore de trezie, 30 de minute de somn si tot asa. In alea 30 de minute cred ca nici nu respiram de frica sa nu se trezeasca. Si cand ma gandesc ca a tinut-o asa vreo 2 saptamani, timp in care eu am dormit din 2 in 5 si am mancat cand imi aduceam aminte ca au trecut mai mult de 24 de ore. Dar ea, ea avea pofta de mancare si devora laptele matern aproape la fiecare ora. De vis, pentru ea. De cele mai multe ori adormeam cu ea la san si ma trezeam cand cerea cealalta "masa" sau cand o cautam disperata prin pat, uitand bineinteles ca o pusesem in patut. Dar zau, in somn imi mai dadeam eu seama de unde se plange? Eram teleghidata pe alaptat si atat. Insa rezultatul la final de luna a fost cum nu se poate mai multumitor: 5700g si 61-62 cm. Eheee, omuletul meu se facea fata mare. Deja isi tinea f bine capul, radea cand ne vedea dimineata, incepuse sa gangureasca in toata regula, sa-si suga degetul, sa intoarca capul dupa noi. Iar noi....noi eram topiti...de somn si de dragoste pt micul omulet. :))) Si mandriiiii...asa cum, nu cred ca mai exista oameni pe pamant. Nu ne mai incapeam in piele cat de mandri eram de fata noastra cea cuminte. Si zau daca nu era asa! Si curajoasa pe deasupra! La vaccinul de 2 luni s-a smiorcait putin si gata! Ce atata plans? Nu plangea in restul timpului destul cat sa ne ajunga si pentru vaccin? :))) Si uite asa am terminat si cea de a doua luna.

Prima luna - evolutia

In prima luna, Mara a mancat si a dormit bine, astfel ca la sfarsitul primelor 5 saptamani de viata cantarea 4500g si crescuse pana la 56-57 de cm. Ca dimensiuni eu zic ca a fost ok, tinand cont ca din domnita parasise maternitatea cu dimensiuni de fotomodel: 52cm si 3050g. Deci ce sa mai, incepuse sa devina "domnisoara" in toata regula si sa semene din ce in ce mai mult a omulet.

In aceasta prima luna Mara a invatat sa eructeze ( de uneori il putea face sa roseasca si pe cel mai indarjit bautor de bere :)), sa stea pe burta fara sa ne stie tot blocul, sa doarma pe spate si sa ma invete "limbajului" plansului. Cine ar fi crezut ca plansul poate fi de mai multe feluri!?!?!? E uite ca se poate. Am invatat in timp si eu. Dar pana a deveni experta in "plans" am trecut prin toate fazele preliminare. De ce plange copilul? De foame? A mancat. Tot plange. Ca e uda? I-am schimbat scutecul. Tot plange. De durere de burta? Nu ca nu se screme....Ce a mai ramas? De somn? OK....o fi de somn, dar cum se adoarme un copil? Am invatat cu greu, cu munca, sudoare multa si nervi mancati, ca Mara mea nu vrea leganata, nu vrea pupata, nu vrea nimic, doar s-o lasi in pace. S-o lasi sa se smiorcaie cateva minute ca apoi adoarme. Si cum ziceam, am devenit si experta. Ma prindeam cand e smiorcaitul de "gata! adorm!" si ii spuneam jumatatii mele: "adormi repede ca si fi-ta e pe cale sa adoarma. daca ne aude ca nu dormim, nu adoarme nici ea". asta era semnalul ca, in sfarsit, puteam dormi pt 3-4 ore.