A saptea luna - it's show time :)))

Asa cum explicam in postarea lunii a sasea, am trecut cu brio peste Marea Diversificare, iar la cantarul decisiv din luna a saptea, "musculita" mea se lauda cu 70 si ceva de cm (in luna respectiva n-am reusit nici cum s-o masor. motivul il veti deduce din ceea ce va urma :)))) si 8 kile' jumate. Chiar foarte multumitor as zice eu, tinand cont ca mancarea, la inceput, era oriunde se putea, dar numai la ea in gura nu. Nu exemplific cu poze, caci asta ar insemna sa inspaimant audienta care inca nu a trecut de acest mare pas sau care inca nu a facut copii. Cert este ca incet incet ne-am dresat amandou: eu sa invat sa hranesc o gurita miscatoare, iar ea sa inghita mancarea fara sa o mai intinda peste tot. Insa nu mare mi-a fost mirarea sa aflu, pe parcursul acestei luni, ca toate realizarile mele de pana acum erau apa de ploaie pe langa ce urma sa vina. Mancatul ca mancatul, ca ii cam dadusem de cap, insa ce ne facem cu schimbatul scuteceleor. Domnisoarea a invatat, de-a lungul ultimelor 2 luni, cu mare sarg si abnegatie, sa se intoarca pe toate partile din orice pozitie posibila. Nu i-a fost greu sa se prinda cum merge treaba si cum timp liber era din plin, a exersat pana s-a specilizat. La prima vedere, asta pare un mare achievement....insa doar pentru ea....caci pntru noi a devenit o corvoada. De ce? Simplu. Vroiai s-o imbraci: o lasai pe spate, suflecai o maneca, dadeai sa imbraci copilul...ea era pe burta. Incercai sa o dezbraci: o lasai pe o parte, intindeai mana dupa ceva, ea era in fund. Si tot asa. Si parca asta nu ar fi fost de ajuns, toate aceste miscari pe care le-a invatat le punea cel mai mult in practica atunci cand era vorba de schimbat scutecul. Atunci totul era o miscare continua si absoluta si singurul lucru care o mai calma era linsul cutiei de servetele umede, pe care i-o asezam ostentativ in brate, ca pe o reala piatra de moara.  Dar daca asta o facea sa stea, atunci asta primea. Daca ea era incantata, "curata si uscata", conform binecunoscutei reclamei la scutece, totul era ok si pentru noi. Totul pentru fericirea copilului nostru.
In schimb, asa cum ne-a obisnuit luna de luna, Infanta ne-a facut un cadou frumos, asa ca sa mai uitam de bilele negre pe care i le-am atribuit in luna respectiva. Surpriza a fost de proportii si ne-a luat ca din oala, desi trebuia prevazuta in mod cert. Pe la sfarsitul lui februarie, adica pe la 7 luni jumate, tanara domnita s-a ridicat pentru prima data, fara ajutor, pe propriile-i picioare, tinandu-se mandra de marginea patutului propriu si personal si afisand un ranjet multumitor de parca ar fi escaladat Everestul. Atunci am realizat ca linistea mea sufleteasca si nu numai s-a dus pe apa sambetei. Urma Marea Fugareala. :)))